Am atâtea de spus….

Și când credeai că nu mai poți…Uite că Dumnezeu întărește omul în așa fel încât, după 3 zile de travaliu, să uiți durerea prin care ai trecut pentru faptul că în fața ta se află primul copil reușit adus pe lume. Pe data de 9 decembrie, ora după-amiezii, am venit pe lume „cam amețită” (au spus doctorii, drept pentru care am stat câteva zile intubata). Totul frumos când ești mic și nu știi nimic…stai la sânul mamei și plângi când este nevoie sau chiar și atunci când pur și simplu vrei sa te faci remarcată.

Odată cu creșterea copilului, părinții se așteaptă treptat să vadă progresele mici care vin în mod natural cu fiecare lună. Încă de prin a 2-a lună (dacă nu mă înșel…) au apărut vizibil modificări: mâna dreaptă refuza să stea întinsă, iar la 6 luni nu reușeam să stau în fund, decât sprijinită între perne. Acest lucru le-a dat de gândit părinților mei. Între timp s-a născut fratele meu ( la un an după mine), după care am învățat, mai târziu, să merg în patru lăbuțe și treptat, în picioare. Deci, cam pe la 2-3 anișori făceam primii pași. La încă un alt an după fratele meu s-a născut sora mea, după care am învățat să facem nebunii în format trio.

Cât de frumoasă a fost copilăria…

În tot acest timp părinții nu au stat degeaba, ci s-au interesat în stânga și în dreapta de doctori, au umblat cu mine…ba cu trenul, ba cu mașina astfel încât, la vârsta de 4-5 ani am suferit prima intervenție inghinală, iar diagnosticul meu a fost decisiv: tetrapareză spastică…Învățasem să merg dar cu picioarele în formă de „x”, călcându-mă picior peste picior. După operație, respectiv recuperare, după ceva timp de stat în spitalul Budimex (astăzi spitalul Marie Curie), mergeam…mai…crăcănată. Partea bună era că reușeam să merg singură. Acum nu mă mai împiedicam de mine însămi, ci de pietre și mai ales atunci când nu eram atentă pe unde merg.

Ce dor îmi e de tata… Tata care m-a purtat în cârcă deseori (pe vremea când nu aveam mașină), iar eu, drept „mulțumire”, îl țineam de păr și de urechi, câteodată îi mai băgam mâna în ochi pentru că mi-era teamă să nu cad pe spate. El mă asigura mereu de grija lui, el ne făcea tot timpul să râdem și ne jucam împreună. El ne-a învățat șah și table, tabinet pe furate și cum să se apere frații mei într-o încăierare. De cum cumpărase prima mașină, Dacia 1300, m-a așezat pe locul din dreapta șoferului pentru ca să-mi fie mai ușor, să nu stau înghesuită. Eram cea mai înaltă dintre frați și de atunci, de la vârsta de 9 ani, am rămas pe locul din dreapta. În fiecare vară și de sărbătorile pascale ne duceam cu familia la țară unde ne întâlneam cu toți verișorii și ne petreceam vacanța de vară acolo.

Era așa  frumos… și totuși, pe de altă parte, nu era…nu eram lăsată singură să stau la țară, ci întotdeauna trebuia să rămână cu mine unul dintre frați. Încercam deseori să mă țin după ei și după verișori pentru a participa la diferite jocuri ori doar pentru a fi în preajma lor. Cădeam de multe ori. Din cauza acestui fapt, de multe ori sora mea își lua pedeapsă pentru că nu era lângă mine. Culmea era că nici eu nu aveam stare, unde mă pui acolo să rămân…nu…făceam mișcare…pași…Mai târziu sora mea a renunțat la vacanța de la țară pe motiv că nu e iubită și că nu se joacă în voie. Pe bună dreptate…

Am fost întotdeauna protejata familiei, drept pentru care, acum, când scriu aceste rânduri îmi dau seama de ce și pentru ce s-a îndepărtat sora mea de mine… Probabil și eu aș fi procedat la fel…

Eram mereu pe afară doar dacă și frații mei erau…după ei mereu. Cum strigau copiii la poartă să ieșim, hop și eu. Ne duceam la colindat prin vecini, încât, odată am mers mai departe de casă (frații mă preveniseră că ar fi mai bine să rămân acasă) și am rămas în urma lor, împotmolită în zăpadă. Îmi aduc aminte cum dădeam singură să mă mișc, să-mi trag picioarele, fără nicio șansă pentru că m-am dezechilibrat și am căzut. Nu am vrut să strig la ei, în prima fază, dar am fost nevoită într-un final. Ajunsesem la vârsta când simțeam că sunt privită ca o povară, drept pentru care mă retrăgeam prima din gașcă, ori imediat mă duceam acasă când eram strigați de către părinți. Am căzut de nenumărate ori pe pietrele de pe stradă, încât pot spune că m-am bucurat când am fost dată la școală, pentru că am învățat să citesc . Mai târziu m-am refugiat în cărți.

Grădinița, pentru mine a fost bucuria de a participa împreună cu alți copiii la diverse activități precum și la învățarea de lucruri noi. Pauza de recreație era vizionare pentru mine, exact ca la un film…stai pe scăunel și te uiți. Îmi doream mult să mă joc și eu…

Am fost dată la vârsta de 8 ani la școală, împreună cu fratele meu, în aceeași clasă și în aceeași prima bancă din fața catedrei. Abia după câțiva ani am schimbat colegii de bancă pentru că ajunsesem să ne cunoaștem între noi, așa că participam și eu la joacă fără a mă simți jenată. Copiii mă acceptaseră și chiar mi-am făcut prietene cu care mă duceam acasă la ele să ne jucăm.

Îmi aduc cu drag aminte de o încurcătură făcută de mine: sora mea era în aceeași școală cu noi, doar cu un etaj mai sus. În pauza mare, sora mea s-a certat și bătut cu o colegă din clasa noastră. Aveam ora de română, iar eu am fugit plângând acasă pentru a-i alerta pe părinți de cele întâmplate, cum că sora mea a luat bătaie de la această colegă. La insistențele mele, tata, îmbrăcat de muncă

prin curte, m-a condus în clasă zâmbind și încurajându-mă să nu-mi fac griji că totul va fi bine. Și…a fost: sora mea a fost chemată în clasa noastră și pusă față în față cu colega mea de bancă care plângea pentru că, de fapt, ea a fost bătută. S-a recunoscut că așa era și… fiecare și-a văzut de drumul său… Ca frați, mereu ne-am vrut binele și chiar plângeam când ne despărțeam, ori printr-o vacanță, ori datorită unor lucruri neprevăzute .

Pot spune că de-a lungul timpului părinții nu au încetat să mă cerceteze încât ajunsese mama să mă ducă pe la diferiți preoți și oameni cu puteri paranormale și supranaturale. Ea a luat calea Bisericii, a nădejdii în Bunul Dumnezeu și cu ea eram în fiecare duminică la Biserică toți copiii. Am ajuns într-un an să ne ducem la Iași, de praznicul Sf.Cuv. Parascheva, doar eu cu părinții. Ne-am cazat la un hotel, aproape de catedrală. Am stat câteva zile, nu mult, îndeajuns cât să mă plimb singură cu liftul pentru că părinții se opriseră să vorbească la recepție…despre ce, nu știu, deoarece eu aveam o treabă mai bună de făcut, aceea de a dispărea de lângă ei… Au bănuit că m-am îndreptat spre lift și cum erau 2 lifturi unul lângă altul…eu luasem unul iar ei altul… Și…uite așa, eu coboram și ei urcau…eu urcam și ei coborau.. A fost hazliu când ne-am reîntâlnit într-un final, pentru ca să ajung la concluzia că, de fapt, eu greșisem etajul la care eram cazați.

Pot spune că diagnosticul mea de „ amețeală”, dat de doctori la naștere, rămăsese întrucât făceam multe confuzii. Nu eram întotdeauna atentă și nici dornică de a reține ceva mai multe lucruri și fapte de care aveam să mă lovesc mai târziu.

Am fost dusă la recuperare la Techirghiol, am făcut un an de școală acolo.

Eram singură, fără părinți sau frați și țin să spun că mi-era bine. Voiam de multe ori să demonstrez că pot să mă descurc și singură. Am legat prietenii care s-au lăsat cu lacrimi la despărțire și cu promisiuni că ne vom scrie. Am ținut legătura până la liceu. Cu una dintre fete m-am reîntâlnit, după ani și ani, în Roma, capitala cizmei și a prigonirii credincioșilor, o întreagă istorie dureroasă.

Am urmat un alt liceu față de fratele meu, timp în care tatăl meu a murit, într-un accident de muncă, la numai 3 luni de la nașterea celui mai mic membru al familiei, fratele nostru, care semăna leit cu tata. Eram în clasa a X-a și învățam bine… până atunci…când am scăzut dramatic la învățătură pentru că, ce învățam acasă, până la școală uitam totul. Abia mai târziu am putut să-mi recunosc durerea provocată de plecarea tatălui meu…Am terminat, spre surprinderea mea, cu bine liceul, am luat bacul, iar mama a fost nevoită să plece în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Fratele nostru a reușit, prin puritatea și nevinovăția copilăriei, să ne țină uniți și curajoși deoarece am preluat

responsabilitățile gospodăriei și am reușit să avem grijă unii de alții, cu ajutorul Maicii Sfinte. Fiind cea mai mare dintre frați, m-am ambiționat și am luat cartea de bucate pentru că (nu e așa?) cineva trebuia să gătească. Bineînțeles că nu mi-a ieșit din prima ciorba ( deoarece am pus prea multă apă și borș mai deloc), dar nu m-am lăsat. Încet, încet am învățat și alte feluri de mâncare încât pot spune că și astăzi mai învăț , pentru că, tot timpul cât trăim pe pământ avem de învățat. După doar un an, timp in care am avut grijă de fratele nostru, mama s-a întors să-l ia cu ea în străinătate pentru ca noi să ne continuăm studiile la facultatea pe care fiecare și-a ales-o, iar frățiorul nostru a fost înscris la grădinița țării respective.

Eu am urmat Universitatea din Pitești, Facultatea de Asistență Socială. Am stat la cămin, foarte aproape de facultate. Pot spune cu mâna pe inimă că au fost anii cei mai frumoși care au contribuit la dezvoltarea și conturarea personalității mele. Mi-am făcut prieteni/e cu care m-am distrat, m-am certat, am greșit, am învățat și am păstrat legătura și acum, ba chiar una dintre prietenele cele mai bune, astăzi, îmi e nașă de cununie.

E o vorbă din popor, care spune așa: „nevoia te învață ”. Într-adevăr,

așa este. La cămin am învățat să spăl rufe la mână, să mă descurc singură la cumpărături, să gestionez banii și timpul, să-mi aleg prietenii și să am mai multă încredere în mine. La lucrarea de licență am fost ajutată, iar la master, lucrarea de dizertație mi-am scris-o singură, lucru de care sunt mândră. Viața mi-a scos în cale oameni și întâmplări neprevăzute, oferte de voluntariat din care m-am inspirat și de care, totodată, m-am bucurat.

Întotdeauna m-am bucurat de lucrurile noi , de întâmplări și de oamenii noi care mi-au ieșit în cale. Bineînțeles că nu „tot ce zboară se și mănâncă”, fiind naivă am crezut, am suferit, dar m-am ridicat, am căutat nădejdea și ajutorul psihic la Maica Domnului către care am o evlavie mai specială.

Anii au trecut, m-am bucurat de fiecare clipă, am călătorit, am învățat limbi străine și mi-am căutat de muncă. Am fost la nenumărate interviuri, în București, Pitești și  Călărași. Fiecare interviu, pentru mine a fost privit ca o altă experiență din viața mea și ambiția de a-mi demonstra mie și lumii că voi reuși. Și am reușit. Am găsit un post pe call-center, limba italiană, în București. În ziua în care am fost sunată de către ei pentru a-mi spune că am fost acceptată ( chiar și pentru 3 luni) trebuia să mă prezint cu anumite documente, am refuzat. Am avut emoții, am simțit că nu au fost făcute drumurile în zadar, doar trebuie să fii perseverent și insistent dar mi-a fost teamă de ceea ce îmi imaginam că va urma. Medicul meu curant trebuia să-mi dea o foaie prin care să ateste că sunt aptă de muncă. Mi-a fost teamă de refuzul său și de faptul că fratele meu, cel mic, care în fiecare vară vine în România pentru a-și petrece vacanța, va rămâne singur pentru că și frații mei au servici.

În acel an, 2013, l-am cunoscut pe Bogdan. Eu eram într-o relație cu un băiat pentru care nu simțeam nimic, nu mă atrăgea, dar stăteam cu el (fiecare la casa lui) fiindcă credeam că așa e dat…el avea handicap de gradul al ll-lea și eu handicap de gradul l. Am pierdut un an din viață încercând să schimb un băiat care la 30 de ani stătea cu părinții și nu avea niciun plan de viitor. Eu voiam să-mi găsesc o stabilitate, un om care să mă iubească pentru ceea ce sunt și căruia să-i pot spune „te iubesc” în adevăratul sens al cuvântului și simțământului.

Am decis în aceea vară împreună cu familia să începem renovarea (încetul cu încetul) casei, așa că am început cu prima cameră de la parter. Am vorbit atunci cu Bogdan care lucra deja la casa vecinilor și a rămas decis să ne ajute. Am curățat și vopsit ușile de la intrare în casă, cu frații, după care am rămas eu cu Bogdan să ne ocupăm de cameră. De la 2-3 săptămâni, cât trebuia să dureze proiectul camerei, s-a ajuns la o lună, pentru că la nici  2 săptămâni de stat cu Bogdan (fiind vecin cu mine), am simțit amândoi cum ne îndrăgostim unul de altul, drept pentru care m-a cerut, pe pragul casei părintești, în căsătorie.

Pentru prima dată în viața mea am simțit cu adevărat „fluturi în stomac” și fără să stau prea mult pe gânduri am acceptat iar în ziua următoare ne-am dus amândoi pentru a-mi alege inelul de logodnă. Părinții noștri (ambele, de o parte și de alta, mamă) când au auzit au protestat…fiecare în felul ei…fiecare cu copilul ei încercând să manipuleze mintea tânărului care a luat o decizie pentru toată viața. Cu toate acestea, prin multe întâmplări neprevăzute, fapte și cuvinte grele, noi ne-am continuat relația, ne-am dat seama că primul an era prea rapid ca să facem nunta așa că am amânat-o pe următorul an, timp în care ne-am mutat la soacra mea în casă, am renovat casa cât să putem sta în ea, iar în continuare am avut de combătut cu mama mea care încă nu accepta relația. A fost dureros și se strânseră atâtea răutăți și stres încât în ziua nunții am plâns la toate cele 3 evenimente: cununia civilă și cea religioasă precum și la dansul mirilor. Am avut emoții împletite cu bucurii, furie și stres. Ceea ce știam și de ceea ce eram sigură e că Maica Domnului nu mă lasă și are din ce în ce mai mult grijă de mine.

Indiferent cât de mult lumea ar încerca să te despartă, dacă de la Dumnezeu e dat să fie, atunci Tu Omule, de ce tot sapi ură??

Uite că au trecut 5 ani și ne iubim ca în prima zi, poate chiar și mai mult deoarece ne potrivim în multe privințe, ne-am dat unul după altul, ne cunoaștem mai bine și continuăm să ne sărutăm cu dor, atunci când ne despărțim, fiecare la treaba lui.

Soțul meu lucrează în construcții iar eu îmi dau de lucru în casă, prin gospodărie, mă relaxez citind, scriind, iar de un an încoace am învățat arta quilling, care la drept vorbind nu e ușoară, dar e așa de frumos când vezi ce poate să iasă din mâinile tale, încât ajunge să-i mulțumesc Domnului pentru fiecare deget, mână, picior și capacitatea pe care mi-a dat-o.

De asemenea, sunt recunoscătoare familiei mele care nu m-a cocoloșit atât de mult, pentru că am fost împinsă să merg înainte, să mă descopăr și să-mi iau viața în piept.

Mulțumesc pentru ceea ce sunt și pentru grija neîntreruptă pe care Bunul Dumnezeu o are față de noi! Mulțumesc soțului care mă protejează și mă lasă să mă bucur de copilul din mine atunci când mă cocoloșesc în brațele lui, când îi iau pătura, când deschid oul kinder întâi pentru surpriză ca mai apoi să mănânc ciocolata…Și pentru multe altele pentru care mi-ar mai lua vreo câteva pagini…

Cu aceasta ocazie, mulțumesc tuturor celor care mi-au fost și au rămas alături de noi, chiar și celor care ne-au pus bețe-n roate pentru că datorită lor e valabilă zicala „Ce nu te dărâmă te face mai puternic ”.

Iar, dacă povestea mea va ajunge undeva, mai departe, rog să mi se ierte greșelile, de orice natură, încă și mai mult pentru ceea ce voi spune: părinților care aveți copiii cu anumite neputințe și care din punct de vedere psihic sunt bine, ajutați-i și învățați-i să se descurce și singuri, oferiți-le încredere în ei prin banalul lucru de a spăla un vas, sau a se lega la șireturi singuri sau chiar de a merge până la magazin singuri. Aceste mici lucruri îi oferă omului încredere și independență.

Am dat de nenumărate ori peste persoane incompetente care au țipat la mine pentru simplul fapt că nu știau ce anume s-a schimbat în Monitorul Oficial sau pentru ce am venit. Mă luau în „primire” de la ușă… Mi-aș dori ca sistemul să respecte întru totul legile pe care le creează iar oamenii din instituțiile statului să cunoască, într-adevăr, legile și cerințele pentru care tu, persoană cu handicap, bați la ușa lor iar ei te trimit de la „Ana la Caiafa”.

Sunt multe lucruri care trebuie revizuite la noi în țară iar alții trebuie, pur și simplu, să urmeze o școală a bunelor maniere…

Mă numesc Bianca Adriana, împlinesc 35 de ani în curând și sunt un om cu handicap care a reușit: acceptarea sinelui, cunoașterea iubirii și mulțumirea sufletească. De fapt…mai îmi doresc ( mereu îmi doresc câte ceva…cred că așa e omul făcut…) un lucru: imi doresc ca atunci când CAZI, omule cu dizabilitate, să te RIDICI, să privești oamenii în ochi și să mulțumești, să-ți continui drumul pe care l-ai ales și dacă tu simți „fluturi în stomac” urmează-le, pentru că e cel mai frumos, palpitant și nebunesc lucru prin care gândul bun îți vorbește! Iar dacă cei din jur îți pun obstacole și te tratează cu discriminare, „aruncă-le” Legea 448/2006 pentru care mulți ne luptăm să o respectăm, să beneficiem de tot ce scrie și să ne adaptăm condițiilor pe care, în secolul al XXI-lea și intrați din 2007 în UE, încă mergem (alții se târăsc) prin „ noroi”, să batem la uși pentru un dosar, pentru o problemă și să cerem informații pe care de multe ori nu le primim pentru că nimeni nu știe…

Și uite așa se înființează pe rețelele sociale grupuri de părinți și de oameni cu dizabilități care încearcă prin acest mijloc să afle pașii care trebuie făcuți.

Articol scris de Stroie Bianca