„Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poți să arăți ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e… spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă granița divinului? Lăcașul ei nu e tot inima umană?”se întreba Marin Preda, prin Victor Petrini în celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni“. Scriitorul a iubit pătimaș și a suferit din amor.

Iubirea este cel mai frumos sentiment, atât de minunat, unic și complex încât fiecare individ o poate defini altfel. Descrierea simțirii ține de sensibilitatea sufletului, de tipologia umană, de caracterul și educația fiecăruia, dincolo de firescul lucrurilor, de durerea dorului sau blândețea celei mai calde inimi. Iubirea este în ADN-ul nostru. Deși până nu demult oamenii de știință credeau că doar creierul uman este emițător de energie prin impulsurile sale electromagnetice, una dintre cele mai importante descoperiri ale secolului XX este că trupul nostru dispune de un emițător și mai puternic care este inima. Institutul de Cardiologie din California a descoperit că inima are un rol mai important decât acela că pompează sânge în corp, ea generând un câmp electric mai mare decât cel al creierului.

Despre iubirea din Noul Testament vom găsi în 1 Corinteni, capitolul 13. „1.Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n’aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. 2. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știinţa; chiar dacă aș avea toată credința aşa încât să mut și munții, şi n’aș avea dragoste, nu sunt nimic. 3. Și chiar dacă mi-aș împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n’aș avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. 4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. 5. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. 6. Nu se bucură de nelegiure, ci se bucură de adevăr. 7. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. 8. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. 9. Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte. 10. Dar când va veni ce este desăvârşit, acest ,,în parte„ se va sfârşi. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m’am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. 12. Acum, vedem ca într’o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. 13. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 

Făcând referire la patima iubirii lui Marin Preda, la grația iubirii divine din Noul Testament, dar și la descoperirea științifică despre inima ca fiind cel mai mare transmițător de energie, nu vad de ce iubirea, fie ea și cea profană, ar avea vreo limită.

Sfânta Scriptură ne oferă definiția completă a iubirii și nimeni nu va putea vreodată să contrazică puritatea, profunzimea și adevărul iubirii divine. Este însăși natura divină din noi, măreția firii umane, cea care transcende cerul și pământul, sublimul datorită căruia suntem totul și fără de care am fi nimic, singura noastră cale spre mântuire.

Marii scriitori și poeți români care au lăsat în urma lor tulburătoare opere despre dragoste au trăit la rândul lor povești de amor impresionante. Mărturii ale felului în care au iubit sau suferit din amor marii scriitori români sunt nu doar operele lor, ci și corespondența. Eminescu și Veronica Micle, Cioran şi Friedgard, Rebreanu și Fanny sau Marin Preda și Aurora Cornu sunt doar câteva dintre perechile de îndrăgostiți din literatura română care au lăsat în urma lor scrisori de dragoste memorabile.

Iubirea este poate cea mai vastă temă a literaturii, dar și a celorlalte arte. Prezența chiar și în operele de cult, de exemplu în Cântarea cântărilor din Vechiul Testament -„1. Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turma de capre pare, ce din munți, din Galaad coboară. 2. Dinții tăi par turme de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două șiruri strânse și neavând nici o știrbitură. Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub valul tău cel străveziu. 4. Gâtul tău este turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji. 5. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini. 6. Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii voi veni la tine, colina de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie. 7. Cât de frumoasă ești tu draga mea, și fără nici o pată”, căci despre Noul Testament am relatat deja, iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o importanță deosebită, ca experiența umană fundamentală , care diferă în funcție de vârstă, sex, stare socială, credință, epoca istorică sau apartenență culturală. Astfel, tema este larg difuzată și circulă în întregul sistem al literaturii, apare atât în opera marilor scriitori cât și în cea a celor minori, în viziunea specifică diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic. Iubirea este abordată în literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în literatura româna cât și în cea universală sunt: 1. Iubirea ca inițiere; 2. Iubirea ca pasiune; 3. Iubirea tragică.

Apreciem o poveste de dragoste cu atât mai mult cu cât pare mai autentică, cu cât o simțim mai profund în inima noastră. Cu parfum de flori orientale și pasiune carnală, mistică, „Maitreyi” a lui Mircea Eliade este considerată de mulți a fi cea mai frumoasă istorie de amor din literatura noastră. Ne lăsăm scufundați într-una dintre cele mai pătimașe și intime relații fictive, în care putem simți pe pielea noastră mângâierile vinovate, pasiunea copleșitoare și putem înțelege confuzia, jocurile și cruzimea dragostei, de parcă le-am fi trăit noi înșine. Dacă ar fi să acordăm unuia dintre scriitorii noștri titlul de „autor de bestseller”, acesta ar fi Mihail Drumes care, prin „Invitația la vals”, ne apropie de Anda și Dinu, protagoniștii din „Scrisoare de dragoste”.

Iubirea nu este tot timpul pătimașă, împlinită, de multe ori seamănă a obsesie și nu cunoaște împlinire, dar tocmai atunci e mai frumoasă. Așa arată sentimentul cizelat în „Pânza de păianjen” de Cella Serghi. Aceasta nu conține doar una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română, dar și ecouri ale unei iubiri care nu se va stinge niciodată: cea a autoarei pentru mare. Finețea cu care e descris litoralul românesc în paginile cărții te va face să dorești să privești valurile de odinioară.

Iubirea în filele lui Camil Petrescu e ambițioasă, intensă, uneori contagioasă ca o boală, dar are și un strop indubitabil de realism. Așa e pictată în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, dar mai ales în „Patul lui Procust”. Dragostea dintre Doamna T. Mănescu și Fred Vasilescu este mânjită la un moment dat de vanitate și nu are patima mistuitoare a unora dintre poveștile de mai sus, dar pare mai reală, mai tangibilă, ceea ce o face, în mod ironic, mult mai frumoasă. Iar unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română nu poate să te lase indiferent, contribuind din plin la farmecul romanului clasic.

„Zenobia” de Gellu Naum a fost publicată la granița ieșirii din comunism. Considerată o carte unică în literatura română, fiind scrisă de un Naum cu vocație principală de poet, esența acestei povești de dragoste superbe este poate cel mai bine explicată de faptul că numele protagonistei nici măcar nu îi aparține: e cel pe care i-l dăruiește Naum îndrăgostitul, în momentul în care o vede pentru prima dată, în peisajul sumbru al Mlaștinilor. În „Adela” de Garabet Ibrăileanu, însă avem parte de o poveste nu pătimașă, ci profundă, autentică, în care diferența de vârstă este principalul obstacol. În ciuda absenței pasiunii fizice clocotitoare din scenariile de mai sus, dragostea dintre doctorul Emil Codrescu și idealizata Adela e una dintre cele mai frumoase din literatura română!

  Valentin Uritescu: „Iubirea adevărată începe acolo unde se termină patima”. ”După o pasiune, cu greu mai găseşti ceva bun de ales și de păstrat. De aceea spun că, dacă există mai puțină pasiune şi mai mult sentiment, relațiile au mai multe șanse să dureze. Pentru că focul este continuu și rămâne, într-o măsură, la aceeași intensitate, nu pârjolește tot în jur. Chiar dacă uneori e acoperit cu spuză, cu cenuşă, el nu se stinge, rămâne viu şi te scoate din toate compromisurile – dacă nu sunt prea grave, e adevărat”.Actor și scriitor, Valentin Uritescu își relatează viața cu toate adevărurile din ea într-o carte autobiografică unde ne este dezvăluită iubirea, așa cum este ea, pentru marele actor.

  „Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns.” Albert Einstein dezvăluie că cea mai puternică forță din univers este Iubirea. Ea explică totul și dă sens vieții, neavând vreo limită.

Anthony Robbins definește iubirea ca fiind oxigenul sufletului. Sensul cuvântului iubire capătă un sens diferit atunci când ne gândim la relații de cuplu, la copii, la părinți, la prieteni, la divinitate, la iubirea de sine, la umanitate.

Avem o aglomerare de metafore și de nuanțe fine a ceea ce este sau nu este iubirea, sau cum se comportă un om când este iubit sau când nu este iubit. Pentru Platon, „nu există un capăt fizic al drumului – și aceasta face miracolul iubirii”. Schema atracției e dinamică în ambele sensuri: devenirea trupului e baza unei atracții sexuale, care, însă, va fi întotdeauna efemeră. Dar devenirea sufletului este motivul pentru care iubirea poate să nu dispară odată cu dorința fizică.

Dacă vorbim despre iubire în absența obiectului despre care vorbim și pe care îl dorim, vorbim, de fapt, de dor, și pentru că ne doare.

Din cele mai vechi timpuri, iubirea a fost fie elogiată, fie blamată, fie recunoscută ca reală, fie demascată ca iluzorie. Dincolo de aceste poziții, pare că întotdeauna a fost gândită drept o stare de posedare sau ieșire din minți (sub nume precum mania, eros divin, simpatie universală, spiritul speciei, instinctul reproducerii). Grecii au, în vocabularul lor, patru termeni diferiți pentru a denumi diversele ipostaze ale iubirii. Astfel, vorbind despre iubire, ei se pot referi la iubirea parentală, la cea ospitalieră, la iubirea dintre prieteni și, în fine, la iubirea erotică.

Persoanele înclinate spre conceptualizare și analiză ar putea privi iubirea și din punctul de vedere al psihologilor care nu au căzut de acord la o definiție clară asupra iubirii. Psihologul Robert Sternberg definește iubirea adevărată ca o combinație între trei elemente: intimitatea, pasiunea și angajamentul. Psihologul Zick Rubin definește iubirea tot ca o combinație de trei elemente: atașament, grija și intimitate. Această teorie scoate în evidență mai mult latura romantică a iubirii. Psihologul Erich Fromm spune că iubirea nu este doar un sentiment. Chiar dacă inițial ar putea fi un sentiment/emoție involuntară, mai târziu el devine o alegere conștientă și un angajament conștient ce presupune acțiune.

Avem o multitudine de definiții ale iubirii din toate timpurile, în toate culturile, de la religie, literatură, filosofie, psihologie, biologie. Cea mai puternică forță, un subiect inepuizabil, iubirea este bunătate, nemărginire, este cerul și pământul, este întregul Univers.

Studiile arată că atunci când ne îndrăgostim unele chimicale invadează creierul, precum oxitocina, dopamina, adrenalina și vasopresina, acestea având efecte asemănătoare heroinei. Organismul nostru funcționează diferit atunci când iubim.

Știința ne spune că atunci când simțim o emoție, ea este transpusă în energii electrice și magnetice corespunzătoare, care interacționează cu celulele corpului nostru și cu atomii lumii înconjurătoare pentru a produce efectele de care vorbesc tradițiile spirituale autentice. Convingerile noastre, toate acele lucruri pe care le credem cu tărie, sunt o altă cauză a câmpurilor electromagnetice generate de inimă. Prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune, dar și prin manie, ură, supărare, putem produce modificări atât în trupul nostru, cât și la mulți kilometri în afara noastră. Astfel vindecarea se obține mai repede printr-o susținere afectivă decât doar printr-un proces de gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin intermediul inimii decât prin intermediul creierului. Sentimentele umane care izvorăsc din inimă modifică efectiv forma ADN-ului. Când subiecții experimentului emiteau stări de iubire, recunoștință, molecula de ADN se dilată, lanțurile ADN-ului se deschideau, se măreau.  Atunci când trăim anumite stări, modificările structurii ADN-ului se propagă atât în trupul nostru, cât și în afara noastră pe distanțe mari, datorită câmpului cuantic, iubirea devenind astfel vindecătoare. Studiile științifice ne explică iubirea vindecătoare de la venirea lui Hristos.

Sylvia Claire este convinsă că spiritul unui om poate fi „transplantat” odată cu inima sa. Teoria conform căreia toate celulele organismului au memorie şi poartă cu sine amprenta personalităţii noastre a căpătat tot mai mulţi adepţi în ultimii ani. Doctorul american Paul Pearsall a fost unul dintre cei mai vehemenţi apărători ai teoriei conform căreia toate celulele organismului au memoria proprie. În opinia doctorului Pearsall, inima este  un organ complex care gândeşte, iubește, comunică şi transmite energie către toate celelalte organe, chiar dacă sunt în alt corp. În vremurile vechi, inima era considerată sălaşul sufletului şi al gândurilor, al sentimentelor și al amintirilor. Dr. Pearsall consideră inima drept un „partener” al creierului, formând împreună un sistem complex care generează gânduri și emoții şi este capabil să stocheze cantităţi uriaşe de informaţie. Sufletul unui om, caracterul lui şi tot ceea ce îl definește nu poate fi localizat într-un singur organ sau într-o singură regiune a corpului. Întregul organism participă la formarea personalităţii şi a gândirii noastre.

Istoricul Marilyn Yalom, soţia psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom, ne relatează în cartea „Inima îndrăgostită: O istorie neconvenţională a iubirii“ care este legatura dintre inimă și iubire, dar și de ce este inima simbolul iubirii. Pictura, literatura, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat şi împreună, un răspuns fascinant și deschid noi posibilităţi de a privi emoţia umană supremă. Marilyn Yalom păşeşte cu atenţie într-un muzeu nesfârşit, unde redescoperă îndrăgostiţi şi poveşti celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului, într-o revizitare inedită a nesfârşitei istorii a iubirii. „Atracţia însăşi exercitată de imaginea inimii îndeamnă la interpretări estetice, filosofice şi psihologice. Simetria sa perfectă și culoarea îndrăzneaţă se adresează simţului frumosului din noi. Cele două jumătăţi egale ale sale care se contopesc duc la ideea filosofică, dragă lui Platon, că orice ființă caută unirea cu sufletul său pereche. Iar la un nivel inconștient, lobii rotunjiți evocă imaginile sexuale ale sânilor şi feselor. Din toate aceste motive, și nu numai, simbolul medieval al inimii a întruchipat diferite idei despre dragoste, pline de înţelesuri, pentru diferite grupuri de oameni în diferite epoci şi locuri.“

Medicul englez William Harvey, adepții lui Hipocrat, filosofi ca Platon și Aristotel, marele medic grec Galenus, gânditorii Evului Mediu, filosofii creștini din sec.XIII-XIV, renașterea, celebrele Caiete ale lui Leonardo da Vinci (1452-1519), Andreas Vesalius (1514-1564) au dat o varietate de semnificații funcțiilor inimii, fiind considerată și ca centru al iubirii. În privinţa dragostei, Descartes scria că atunci când vedem un obiect al iubirii, în creier se formează un gând pe care sângele îl duce la inimă.
Dragostea este cel mai profund sentiment ce menține viața pe pământ. Nichita Stănescu, Lucian Blaga sau Mihai Eminescu sunt doar câțiva dintre poeții români care au devenit celebri datorită operelor sale. Poeziile de dragoste sunt cea mai potrivită metodă prin care ne putem exprima sentimentele.

Mă întreb…ce ar putea vreodată limita iubirea? Nu am chemat-o, nu am căutat-o. A apărut dintr-un abis, dintr-o situație în care am fost pusă de cineva mai presus de mine. M-am aflat la marginea prăpastiei pregătită să zbor, să mă înalț, să cad sau să mă ridic. Dumnezeu știe.

El era acolo, mă aștepta, ne-am găsit, ne-am regăsit. Chipul lui îmi părea atât de cunoscut, familiar, parcă-l știam de veacuri. Am tresărit la prima vedere. Era omul visurilor mele, de care-mi aminteam, nu știu cum, nu știu de când. Cu o bucurie imensă, am simțit razele soarelui pătrunzând pe fereastra camerei mele și-mi orbea privirea plină de dor, iar inima-mi era topită de o căldură pe care nu o mai simțisem până atunci. Știam amândoi că nu mai suntem doi, ci unul acum și în toate timpurile. Nu știu dacă profunzimea inimii mele „rostea” o promisiune tacită. Sunt sigură doar că îi pătrundeam ființa cu toată iubirea asemeni valurilor mării. Apa se strecoară pretutindeni, iar puterea valurilor este și puterea femeii care există pentru acea iubire. Îmi simțeam sufletul precum corzile unei viori pe care le putea arcui cu blândețe doar el. Dansăm împreună asemeni zborului fragil și grațios al unui fluture. E fragilitatea a doua inimi devenite una iar echilibrul eram noi, aripile care formează făptura minunată, plină de culoare, atât de vie, divină. Îi cunoșteam fiecare gest, zâmbesc și acum când îi aud vocea zi de zi și tot mi-e dor. Suntem pe un drum care a început cândva, nu știm când, cu pași mici, dar cu pasiuni mari, cu inocență, grație, patimă și dor, cu neîncrederea din „bagajul” trecutului dar cu toată încrederea în noi, cu riscuri și bucurii pe măsură, cu amprente pe care reușim să le ștergem construind un castel din pietrele aruncate în noi. Este omul care mă ia de mână și plec cu ochii închiși. Alergăm și dansăm pe o plajă. Nu contează spre ce ne îndreptăm atâta timp cât o facem împreună. Destinația merită tot drumul indiferent cât de lung și anevoios ar fi. Și totuși este omul pe care l-am așteptat atâta timp. Știam, cineva special urma s vină.

Singura graniță care poate exista în iubire este cea dintre viață și moarte, dar ce ușor poți trece dincolo atunci când ești una cu omul iubit. Pleci pentru că nu mai poți fi doar tu. În iubire nu mai sunt doi, ci unul care se stinge pentru că nu mai poate trai. Iubirea nu este un premiu, un oscar, ci o valoare pe care o avem sau nu o avem. Nimic nu este mai de preț decât iubirea, motorul vieții, cel fără de care n-am mai avea vreun sens. Deși este cea mai mare valoare universală, nu suntem toți capabili să iubim. Fiecare în felul lui… Iubim așa cum putem, așa cum știm. Iubim până la moarte, murim fără să știm. Iubirea poate fi fatală, tragică, pasională ca în poeziile lui Shakespeare, marele dramaturg englez, dar și romantică, plină de patimă ca în romanul „Anna Karenina” al prozatorului rus Lev Tolstoi.

Despre iubire s-a scris în istoria religiilor, în literatura universală, în filosofie, în toate culturile, științele, artele, ideologiile și epocile. Este un izvor infinit de energie, un subiect inepuizabil, este divinul lăsat pe pământ înaintea păcatului, măreția cerului și pământului, suflarea a tot ceea ce este viu, sublimul, însăți desăvârșirea.

Iubirea este candoare, bunătate, altruism, puritate, devoțiune, blândețe, adevăr. Iubirea pentru Dumnezeu, soți, iubiți, părinți, copii, familie, prieteni, oameni, necuvântătoare sau natură este o putere nemărginită. Dragostea este putere și nimeni nu ar putea distruge cele mai trainice temelii. Din dragoste dai totul, crezi totul, nu îți poți fi suficient.

Un ocean de sentimente, la fel de multe emoții, vibrația cea mai înaltă, izvor infinit de energie, iubirea este singura care înseamnă totul și poate transforma totul. Eros-ul este o parte a iubirii dintre doi parteneri, la fel de însemnată ca o primă etapă a acestei stări, ca îndrăgostirea. Dacă Dumnezeu a creat sfânta taină a căsătoriei, iar jurămintele celor doi soți sunt de a-și fi alături la bine și la greu cinstindu-se unul pe celălalt, măiestria celei mai mari iubiri este adevărul, bunătatea și loialitatea din ea. Singura care va rămâne, dincolo de tot ce este efemer, este această iubire cu gingășia, respectul și gloria din ea. Nimic nu este imposibil într-o astfel de iubire când cerul și pământul se unesc așa cum viața fără de moarte este celebrată până și de îngerii care cântă cu bucurie în cer. Dumnezeu își iubește creația, această iubire cu puritatea din ea.

Câtă patimă poate, însă, să mocnească chiar și în cea mai blândă inimă… Este dorul și suspinul singurătății care înfrigurează trupul delicat, un dor care doare… Este făclia mereu aprinsă care se transformă într-o torță într-o fracțiune de secundă. Oare femeia înger care cade în focul pasiunii se poate înălța în noblețea iubirii? Cum ar putea o iubire sacră să fie și profană deopotrivă? Este un păcat să-ți venerezi iubitul, dar oare nu face parte din pasiunea inimii plină de adevărul iubirii celei mai profunde?

Candoarea și sensibilitatea sunt lacrima ce se prelinge pe chipul îndurerat sau fericit, ca într-un lăcaș al celei mai sfinte iubiri. Uneori fericirea are un chip oricât ne-am dori să o găsim doar în noi. Lanțurile iubiților pot fi mai mult decât posesiune. Încătușarea este unitatea, revendicarea, echilibrul, stâlpul fără de care te-ai risipi în neant, dorința liber consimțită de legământ fizic, trupesc, spiritual. Libertatea este un drept fundamental care te întoarce mereu spre contopirea cu omul iubit. Contopire, contemplare, admirație, dar și onoare. Iubirea este o stâncă indestructibilă, eternă. Nicio furtună nu va dărâma ceva ce este clădit să rămână pe veci în picioare. Iubirea este un infinit când totul este efemer. Doar ea va rămâne în toate timpurile, până la cer și dincolo de el.

Dragostea este toată știința, simțirea și ființa. Este armonia, responsabilitatea, dăruirea, sacrificiul, salvarea. Este totul, infinit, suprema nemărginire, măiestrie, univers, mister. Cine ar putea trăi fără iubire și cu ce drept i s-ar lua aceasta? Cum ar putea ființa umană să limiteze iubirea acolo unde Dumnezeu a lăsat eternitatea? Ar fi un păcat la fel de mare ca și când ai lua viața cuiva. Iubirea este viața, iar pierderea ei este mai grea decât moartea. Nu există nimic mai împovărător ca atunci când îngenunchezi de durere, pierdere și dor. Te prăbușești și atât…risipindu-te ca și cum nici nu ai fost.

  „Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului” este unul din citatele lui William Shakespeare despre iubire.

Iubirea între cer și pământ este sângele care-mi curge-n vene atunci când ard de dor, amor și durere. Îmi este  sursa de putere și, asemeni păsării Phoenix, renasc din propria-mi cenușă, determinată să trăiesc pentru o iubire ca de poveste. Cerul și pământul sunt atât de aproape când sunt unite de aceeași dragoste. Îții mulțumesc că exiști, TU, soare strălucitor care-mi luminezi chipul obosit de atâta dor și-mi aduci cerul aproape cu razele tale atât de calde. Acum știu că, în sfârșit, pot să zbor în templul sacru al lanțurilor tale ce mă așteaptă cu același…dor.

Articol scris de Nicoleta Poganu