Numele meu este Chivu Carla Mariana si am fost diagnosticata cu CMT la varsta de 11 ani cand am fost ingenuncheata de aceasta suferinta ce si-a pus amprenta profund pe intreaga mea viata. Faceam balet pe atunci, pana cand picioarele-mi cedau. Nu mai puteam alerga, dansa iar micuta balerina incerca sa nu accepte un prognostic sumbru al medicilor ce nu-mi dadeau sperante de viata dupa varsta de 18 ani.

Cel mai greu mi-a fost pe la varsta de 14 ani cand, odata cu afectarea si deformarea mainilor, nu mai puteam scrie sau face alte lucruri singura si a trebuit sa renunt la cantat. Cantam la pian.

Adolescenta a fost o perioada dificila pentru mine. M-am confruntat cu neacceptarea. Dormeam incaltata pentru a nu-mi vedea diformitatile picioarelor. Ma machiam serile cu gandul ca poate viata mea se va termina conform previziunilor medicale ce mi-au intovarasit copilaria de altfel rapusa prea curand. Mainile mi-au fost operate de cinci ori si a fost totul un esec. Dar cele doua operatii la picioare mi-au redat intr-o oarecare masura independenta astfel incat pe la 22 de ani ma bucuram din nou de un mers independent si de viata. Acest succes medical a fost ca o renastere.

Cea mai mare realizare a mea este, insa, fiul meu in varsta de 9 ani. Pe sotul meu l-am cunoscut intr-un spital, amandoi faceam tratament de recuperare acolo. Din buni prieteni am devenit parintii copilului nostru care ne da atata putere sa nu ne lasam prada neputintei. Am avut mereu o viata complicata, dar nu pot schimba nimic, nu ma pot opune, nu pot renunta. Nu știu sa traiesc decât luptand, chiar si cu mine insami de cele mai multe ori.

Articol scris de Nicoleta Poganu